Piesa Inspectorul general este o dovadă clară a cât de talentat și de excepție a fost scriitorul rus Nikolai Vasilievici Gogol. Satira subtilă, umorul strălucitor, ironia, personajele comice - toate acestea sunt un semn distinctiv al operei acestui mare clasic. Și în comedia "Inspectorul General", abilitatea satirică a lui Gogol se ridică la vârf. În piesă vedem nu doar un complot bine amenajat, ci și personaje precis asamblate ale căror nume vor deveni curând substantive comune.
Unii scriitori cred că râsul din piesa „Inspectorul general” este atât de tangibil, încât poate fi considerat mult timp un protagonist separat și independent al comediei. Totuși, obiectivul pe care Gogol îl urmărește în această lucrare nu este doar acela de a face cititorul să râdă. Aceasta nu este doar o descriere a situației incidentului în care locuitorii orașului N cad din astfel de motive. Autorul stabilește o oglindă pentru cititor și pentru întreaga lume, dar nu o oglindă strâmbă, așa cum se obișnuiește în genul comediei, ci oglinda cea mai obișnuită. O oglindă care nu se deformează, dar hipertrofiază unele dintre viciile noastre, făcând dimensiunea ridicolă. Ilustrând această tehnică, scriitorul adaugă un epigraf la piesa: „Nu este nimic de vină pentru oglindă, dacă cana este strâmbă”.
Povestea creației „Examinatorului” dovedește doar că această piesă nu a fost inventată de autor. Ea nu este fructul duhovnicesc al imaginației lui Gogol. Ea este asamblată cu atenție și întărită pe o imagine colectivă cu firul complot al întregii societăți din acea vreme. Gogol ia o medie a orașului la nivel de județ din toate punctele de vedere, îl numește „oraș N” și pur și simplu îl umple cu toate viciile care au fost și chiar acum sunt în orașe similare. Autorul este hipertrofic, ironic, evidențiază cele mai comice detalii. Dar orașul este încă viu, real și încă existent - cu toții înțelegem acest lucru. Există mită, flagrant, delapidare a guvernului, arbitrariul funcționarilor, devastare, sărăcie a oamenilor obișnuiți și tot ceea ce poate fi găsit în cele mai obișnuite și, prin urmare, în aproape orice așezare a țării noastre.
Gogol folosește foarte priceput grotescul, sporește în mod deliberat efectul comic la urâțenie. Imaginea fiecărui personaj este idealizată și „curățată” pentru a străluci; numai acea trăsătură de caracter care este decisivă este evidențiată și este sporită până la nebunie. De exemplu, îl vedem pe judecătorul Lyapkin-Tyapkin, care nu se teme de a lua mită de către ogar și, în afară de asta, se consideră corect; dar, spre deosebire de aceasta, ni se arată un spital din satul Zemlyaniki, unde oamenii le este foame și nu se spală, nimeni nu îi tratează, „mor ca muștele” și nimănui nu-i pasă. Există multe contraste similare cu Gogol.
Gogol creează, de asemenea, personajul principal pentru a se potrivi cu restul. Este un tânăr obraznic și arogant, care iubește să ia mită. Aceste calități erau suficiente pentru ca el să poată însuși cu ușurință un oficial de rang înalt. Funcționarii văd ce vor să vadă, iar lui Khlestakov pur și simplu nu îi deranjează. Un astfel de haos se întâmplă de mult timp în orașul N și peste tot, așa că eroul nostru de acolo se simte ca un pește în apă. Principalul teren de reproducție pentru imoralitate și tiranie vedem un om din oraș: un om stupid, lacom, absurd și ridicol de care se tem de toți oamenii din acest județ. La rândul său, Khlestakov este un prototip al oficialilor de sus, din capitală. Este frivol, vorbăreț, lăudabil și, de asemenea, ciudat de tânăr. Vârsta lui îi face pe oficialii locali să creadă că Khlestakov, în mod evident, este o rudă apropiată a cuiva chiar mai mare, ceea ce i-a permis să obțină o poziție atât de înaltă pentru blat. Exact, și în niciun alt mod, își imaginează posibilitatea obținerii unei astfel de poziții - legături de sânge, nepotism, mită.
Evident, oficialii din comedia Inspectorul general sunt necinstiți și defăimători peste tot, dar satira acestei lucrări devine și mai profundă când vedem că acești oficiali au fost înșelați de un prost. Apoi, umorul devine ceea ce se numește „prin lacrimi”. Ne vedem în această „oglindă” și înțelegem că lumea a fost, este și va fi după noi.
Gogol folosește satira ca principală tehnică pentru expunerea viciilor umane dintr-un motiv. Pentru cititor este mult mai ușor să perceapă edificarea prin ironie, să experimenteze chiar și cele mai complexe povești cu umor, decât o lucrare deprimantă și monotonă, cu instrucțiuni lungi.
