: Naratorul îi promite bunicii sale bătrâne să fie la înmormântarea ei, dar încalcă promisiunea și o regretă toată viața.

Revenind din război, naratorul merge în vizită la bunica sa. El vrea să o întâlnească mai întâi, așa că își face drum înapoi în casă. Naratorul observă cât de dărăpănată a fost casa în care a crescut. Acoperișul băii s-a prăbușit, grădinile au fost zdrobite, iar casa nu avea nici măcar pisică, așa că șoarecii au mușcat podeaua în colțuri.

Războiul a cuprins lumea, au apărut noi state, au murit milioane de oameni și nu s-a schimbat nimic în casă, iar bunica este încă așezată lângă fereastră, înfășurând firele într-o minge. Îl recunoaște imediat pe nepotul, iar naratorul observă cum bunica a îmbătrânit. După ce și-a admirat nepotul cu Ordinul Steaua Roșie pe piept, bătrâna spune că este obosită de 86 de ani și va muri în curând. O roagă pe nepotul ei să vină să o îngroape când va veni timpul ei.

Bunica moare în curând, dar părăsesc planta Ural doar pentru înmormântarea părinților.

Încă nu mi-am dat seama de toată enormitatea pierderii care mi-a fost. Dacă s-ar întâmpla acum, m-aș târui din Urali în Siberia pentru a închide ochii bunicii și a-i da un ultim arc.

Vinul deprimant, liniștit, veșnic se așează în inima naratorului. El află de la săteni detaliile vieții sale singuratice. Naratorul află că în ultimii ani, bunica s-a epuizat, nu a putut transporta apă din Yenisei și a spălat cartofii în rouă; că a plecat pentru o rugăciune la Kiev Pechersk Lavra.

Autorul vrea să știe cât mai mult despre bunica sa, „lăsați ușa împărăției tăcute să se închidă în spatele ei”.În poveștile sale, el încearcă să le spună oamenilor despre ea, astfel încât să-și amintească de bunicii lor și ca viața ei să fie „infinită și veșnică, întrucât bunătatea umană în sine este veșnică”. „Da, această lucrare a celui rău”, autorul nu are cuvinte care să-i transmită toată dragostea pentru bunica și să-l justifice în fața ei.

Autorul știe că bunica lui l-ar ierta, dar nu este ea și nu este nimeni care să ierte.