Minune secretă
În noaptea de 14 martie 1936, în apartamentul de pe strada Tseletnaya, din Praga, Jaromir Hladik, autorul tragediei neterminate „Enemies”, lucrarea „Justificare a eternității” și studiul surselor iudaice implicite ale lui Jacob Böhme, văd în vis un lung joc de șah. Jocul a fost început cu multe secole în urmă și s-a jucat între două familii nobile. Nimeni nu și-a amintit sumele de premiu, dar a fost fabulos. Într-un vis, Jaromir a fost primul născut într-una din familiile rivale. Ceasul a marcat fiecare mișcare făcută în luptă. A alergat sub ploaie în nisipurile deșertului și nu și-a putut aminti regulile jocului. Trezindu-se, Jaromir aude un mormăit mecanic măsurat. În Praga a intrat în zorii detașamentelor unităților blindate ale celui de-al treilea Reich.
După câteva zile, autoritățile primesc un denunț și îl rețin pe Hladik. El nu poate respinge niciuna dintre acuzațiile Gestapo: sângele evreiesc îi curge în vene, lucrarea asupra lui Boehme este pro-evreiască, el a semnat un protest împotriva Anschlussului. Julius Rothe, unul dintre rândurile militare în mâinile cărora este soarta lui Hladik, decide să-l împuște. Execuția este programată pentru nouă dimineața zilei de 29 martie - cu această amânare, autoritățile vor să își demonstreze imparțialitatea.
Hladik este îngrozit. La început i se pare că gălăgia sau ghilotina nu ar fi atât de înfricoșătoare. El pierde continuu în minte următorul eveniment și moare de o sută de ori pe zi cu mult înainte de ora stabilită, prezentând scena executării sale în diverse curți din Praga, iar numărul de soldați se schimbă de fiecare dată, și îl împușcă de departe, apoi este indicat. Urmând magia mizerabilă - pentru a-și imagina detaliile crude ale viitorului, pentru a le împiedica să devină realitate - el începe în cele din urmă să se teamă că invențiile sale nu vor fi profetice. Uneori, așteaptă cu nerăbdare să fie împușcat, dorind să pună capăt jocului inutil al imaginației. În seara dinaintea execuției, își amintește drama sa poetică neterminată „Dușmani”.
Drama respecta unitatea timpului, a locului și a acțiunii, a fost redată în Hradcany, în biblioteca baronului Remerstadt, într-o seară la sfârșitul secolului XIX. În primul act, Remerstadt este vizitat de un necunoscut. (Ceasul lovește șapte, soarele apune, vântul poartă melodia maghiară de foc.) Acest vizitator este urmat de alții necunoscuți pentru Remerstadt, dar fețele lor i se par cunoscute, le-a văzut deja, eventual în vis. Baronul devine conștient că a fost întocmită o conspirație împotriva lui. El reușește să prevină intriga. Vorbim despre mireasa sa, Julia de Weidenau și despre Yaroslav Kubin, care odată a deranjat-o cu dragostea lui. Acum este nebun și își imaginează el însuși Remerstadt ... Pericolele se înmulțesc, iar Remerstadt în actul doi trebuie să ucidă unul dintre conspiratori. Începe ultima acțiune; numărul de inconsecvențe se înmulțește; personajele se întorc, al căror rol, se pare, s-a epuizat: printre ele, cel asasinat, clipește. Seara nu vine; ceasul lovește șapte, apusul de soare se reflectă în ferestre, o melodie de foc maghiar sună în aer. Primul vizitator apare și își repetă semne, Remerstadt îi răspunde fără surpriză; privitorul înțelege că Remerstadt este un nefericit Yaroslav Kubin. Nu există nicio dramă: aceasta este iar și iar prostia care se întoarce pe care Kubin o reînvie constant în memoria sa ...
Hladik a finalizat primul act și una dintre scenele celui de-al treilea: forma poetică a piesei îi permite să editeze constant textul fără a apela la manuscris. În ajunul morții iminente, Hladik se întoarce la Dumnezeu cu o cerere să-i dea încă un an pentru a termina drama, ceea ce îi va justifica existența. Zece minute mai târziu adoarme. În zori, el a avut un vis: trebuie să-l găsească pe Dumnezeu într-una din scrisorile de pe una din paginile unuia dintre cele patru sute de mii de volume ale bibliotecii, după cum îi explică bibliotecarul orb. Cu încredere bruscă, Hladik atinge una dintre scrisorile de pe harta Indiei din atlasul care apare lângă el și aude o voce: „Ți s-a dat timp pentru munca ta”. Hladik se trezește.
Apar doi soldați, care îl escortează spre terasă. Cincisprezece minute rămân înainte de execuție, programate pentru nouă ore. Hladik se așază pe un stâlp de lemn, sergentul îi oferă o țigară, iar Hladik o ia și o aprinde, deși până atunci nu a fumat. Încearcă fără succes să-și amintească chipul unei femei ale cărei trăsături sunt reflectate în Julia de Weidenau. Soldații sunt construiți într-un pătrat, Hladik se așteaptă la împușcături. O picătură de ploaie cade pe templul său și se rostogolește încet pe obraz. Se aud cuvintele echipei.
Și atunci lumea îngheață. Puștile sunt orientate către Hladik, dar oamenii rămân nemișcați. Mâna sergentului care a dat comanda îngheață. Hladik vrea să strige, dar nu poate și înțelege că este paralizat. Nu-i devine imediat clar ce s-a întâmplat.
L-a rugat pe Dumnezeu un an pentru a-și finaliza lucrarea: atotputernicul i-a dat anul acesta. Dumnezeu a făcut un miracol secret pentru el: un glonț german l-ar ucide la momentul stabilit, dar un an avea să treacă de la echipa sa la creierul său. Uimirea lui Hladik dă loc recunoștinței. Începe să-și termine drama, schimbând, scurtând și refăcând textul. Totul este gata, lipsește doar un singur epitet. Hladik îl găsește: o picătură de ploaie începe să-i alunece peste obraz. Există un voleu de patru puști, Hladik reușește să strige ceva inaudibil și cade.
Jaromir Hladik a murit în dimineața zilei de douăzeci și nouă martie, la ora zece, două minute.
Sud
Buenos Aires, 1939. Juan Dahlmann ocupă funcția de secretar în Biblioteca Municipală din strada Córdoba. La sfârșitul lunii februarie, i s-a întâmplat un incident neașteptat. În acea zi, o ediție rară de traducere a Mii și Una de Nopți în Weil a căzut în mâinile sale; grăbit să ia în considerare cumpărarea lui, el, fără a aștepta liftul, urcă pe scări. În întuneric, ceva îi atinge fruntea - o pasăre, un liliac? Femeia care a deschis ușa lui Dahlmann țipă de groază și, trecând cu mâna peste frunte, vede sânge. S-a tăiat pe marginea ascuțită a ușii tocmai vopsită, care a fost lăsată deschisă. În zori, Dahlmann se trezește, este chinuit de febră, iar ilustrațiile pentru „O mie și una de nopți” interferează cu un coșmar. Opt zile se întind ca opt secole, înconjurarea pare să fie iadul lui Dahlmann, apoi este dus la un spital. Pe drum, Dahlmann decide că acolo, într-un alt loc, va putea dormi liniștit. De îndată ce ajung la spital, îl dezbrăcă, îl rad pe cap, îl înșurubă pe canapea și bărbatul mascat îi pune un ac în mână. Trezindu-se cu greață, bandajată, el își dă seama că până acum era doar în așteptarea iadului, Dahlmann suportă cu stoicitate proceduri dureroase, dar plânge din auto-milă, aflând că a murit aproape în urma intoxicației cu sânge. După ceva timp, chirurgul îi spune lui Dahlmann că poate curând să meargă la un conac pentru tratament - o casă veche și roz în sud, pe care a moștenit-o de la strămoșii săi. Vine ziua promisă. Dahlmann se plimbă într-o trăsură închiriată până la stație, simțind fericire și ușurință. Există timp înainte de tren, iar Dahlmann îl petrece într-o cafenea pentru o ceașcă de cafea interzisă în spital, mângâind o pisică neagră uriașă.
Trenul stă la penultima platformă. Dahlmann ridică o căruță aproape goală, aruncă valiza în plasă, lăsându-și o carte pe care să o citească, O mie și una de nopți. A luat această carte cu el nu fără ezitare, iar decizia în sine, așa cum i se pare, servește ca semn că au trecut nenorociri. Încearcă să citească, dar în zadar - în această dimineață și existența însăși se dovedește a fi nu mai puțin o minune decât poveștile lui Shahrazada.
„Mâine mă voi trezi la conac”, crede Dahlmann. Se simte în același timp ca și de două persoane: unul înaintează în această zi de toamnă și în locuri cunoscute, iar celălalt suferă resentimente umilitoare, fiind într-o robie bine concepută. Seara se apropie. Dahlmann își simte singurătatea completă și uneori i se pare că călătorește nu numai în sud, ci și în trecut. El este distras de aceste gânduri de controlorul, care, după ce a verificat biletul, avertizează că trenul nu se va opri nu la stația de care are nevoie Dahlmann, ci la cea anterioară, abia familiară cu el. Dahlmann coboară din tren aproape în mijlocul terenului. Nu există echipaj aici, iar managerul stației recomandă să-l angajeze într-un magazin la un kilometru de calea ferată. Dahlmann merge încet spre bancă pentru a extinde plăcerea plimbării. Proprietarul magazinului i se pare cunoscut, dar apoi își dă seama că pare doar unul dintre angajații spitalului. Proprietarul promite să pună o șanț, iar pentru a trece timpul, Dahlmann decide să ia cina aici. La una dintre mese, băieții sunt gălăgioși și mănâncă. Pe podea, sprijinit de tejghea, stă un bătrân cu piele întunecată într-un poncho, care părea lui Dahlmann întruchiparea Sudului. Dahlmann mănâncă în timp ce bea cina cu vin roșu tăiat. Deodată, ceva ușor îi lovește obrazul. Se dovedește a fi o minge sfărâmată. Dahlmann este în pierdere, decide să se prefacă că nu s-a întâmplat nimic, dar după câteva minute, o altă minge îl lovește, iar băieții de la masă încep să râdă. Dahlmann decide să plece și să nu își permită să fie atras într-o luptă, mai ales că încă nu și-a revenit. Proprietarul îl liniștește în alarmă, sunând în același timp pe nume - „Dahlmann senior”. Acest lucru nu face decât să înrăutățească problema - până acum s-a putut crede că trucul prost al băieților rănește o persoană aleatoare, dar acum se dovedește că acesta este un atac împotriva lui personal.
Dahlmann se întoarce către băieți și îi întreabă de ce au nevoie. Unul dintre ei, fără a înceta să toarne blesteme și insulte, aruncă în sus și prinde un cuțit și îl determină pe Dahlmann să se lupte. Proprietarul spune că Dahlmann este neînarmat. Dar în acel moment, un bătrân gaucho așezat într-un colț îi aruncă un pumnal sub picioare. Ca și cum Sudul însuși decide că Dahlmann trebuie să lupte. Înclinându-se pentru un pumnal, el își dă seama că o armă pe care aproape că nu o deține nu va servi drept protecție pentru el, ci ca o scuză pentru criminalul său. „Nu li s-ar fi permis în spital să mi se întâmple așa ceva”, crede el și după ce tipul iese în curte. Trecând pragul, Dahlmann consideră că a muri instantaneu într-o luptă cu cuțitul în aer liber, ar fi pentru el izbăvire și fericire în prima noapte în spital. Și dacă ar putea atunci să aleagă sau să inventeze moartea pentru el însuși, ar alege doar asta.
Și, strângând cuțitul strâns, Dahlmann îl urmărește pe tip.
