Romanul liric - cea mai mare operă a scriitorului - este scris sub formă epistolară. Numele protagonistului - Hyperion - se referă la imaginea titanului, tatăl zeului soarelui Helios, al cărui nume mitologic înseamnă Înalt-așezat. Se pare că acțiunea romanului, care este un fel de „odiseea spirituală” a eroului, are loc în timp, deși arena evenimentelor este Grecia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aflată sub jugul turc (acest lucru este indicat de referințele la răscoala din mare și bătălia de la Chesme din 1770).
După procesele care au căzut la lotul său, Hyperion se îndepărtează de la participarea la lupta pentru independența Greciei, și-a pierdut speranța pentru eliberarea iminentă a patriei sale, este conștient de neputința sa în viața modernă. De acum, el a ales calea izolatiei pentru sine. Având ocazia să se întoarcă din nou în Grecia, Hyperion se stabilește pe Istmul din Corint, de unde scrie scrisori prietenului său Bellarmin, care locuiește în Germania.
S-ar părea că Hyperion a reușit schitul dorit, dar și contemplativ nu aduce satisfacție, natura nu-și mai deschide brațele către el, el, mereu dornic de contopire cu ea, se simte deodată un străin, nu o înțelege. Se pare că el nu este destinat să găsească armonie nici în sine, nici în exterior.
Ca răspuns la solicitările lui Bellarmin, Hyperion îi scrie despre copilăria sa petrecută pe insula Tinos, despre visele și speranțele din acea vreme. El dezvăluie lumea interioară a unui adolescent bogat talentat, neobișnuit de sensibil la frumusețe și poezie.
O influență uriașă asupra formării părerilor tânărului o exercită profesorul său Adamas. Hyperion trăiește în zilele declinului amar și a înrobirii naționale a țării sale. Adamas insuflă elevei un sentiment de admirație pentru epoca străveche, vizitează ruinele magnifice ale gloriei sale anterioare, vorbește despre valoarea și înțelepciunea marilor săi strămoși. Hyperion se confruntă cu o îndepărtare dificilă cu îndrumătorul său îndrumător.
Plin de forță spirituală și impulsuri ridicate, Hyperion pleacă spre Smyrna pentru a studia afacerile militare și navigația. Este înălțat, tânjind după frumusețe și dreptate, el întâlnește în mod constant dubla față umană și ajunge în disperare. Un adevărat succes este o întâlnire cu Alabanda, în care își găsește un prieten apropiat. Tinerii se dezvăluie în tinerețe, speră pentru viitor, sunt uniți de ideea înaltă de a-și elibera patria, pentru că trăiesc într-o țară speriată și nu se pot împăca cu aceasta. Părerile și interesele lor sunt în mare parte apropiate, nu intenționează să fie ca niște sclavi care obișnuiesc să se răsfățeze cu o palmă dulce, sunt copleșiți de setea de a acționa. Aici se dezvăluie discrepanța. Alabanda - un bărbat cu acțiuni practice și impulsuri eroice - urmărește în mod constant ideea necesității de a „arunca cioturile putrede”. Hyperion, însă, insistă asupra faptului că este necesar să educăm oamenii sub semnul „teocrației frumuseții”. Alabanda numește astfel de raționamente fantezii goale, prietenii se ceartă și parte.
Hyperion se confruntă cu o altă criză, se întoarce acasă, dar lumea din jur este albită, pleacă spre Calavria, unde comunicarea cu frumusețile naturii mediteraneene îl trezește din nou la viață.
Prietenul lui Notar îl aduce în aceeași casă, unde își întâlnește iubirea. Diomita i se pare divin-frumos, el vede în ea o natură neobișnuit de armonioasă. Iubirea își unește sufletele. Fata este convinsă de chemarea înaltă a alesului ei - să fie „educatoare a poporului” și să conducă lupta patrioților. Cu toate acestea, Diomita este împotriva violenței, chiar și pentru a crea un stat liber. Iar Hyperion se bucură de fericirea care i-a venit, a căpătat liniște sufletească, dar anticipează dezinvoltarea tragică a idilei.
El primește o scrisoare din Alabanda cu un mesaj despre discursul viitor al patrioților greci. După ce și-a luat rămas bun de la iubitul ei, Hyperion se grăbește să se alăture rândurilor luptătorilor pentru eliberarea Greciei. El este plin de speranță pentru victorie, dar este învins. Motivul este nu numai impotența în fața puterii militare a turcilor, ci și în discordie cu ceilalți, ciocnirea idealului cu realitatea cotidiană: Hyperion simte imposibilitatea plantării paradisului cu ajutorul unei trupe de tâlhari - soldații armatei de eliberare efectuează jafuri și masacre și nimic nu poate fi restricționat.
După ce a decis că nu are nimic în comun cu compatrioții săi, Hyperion intră în serviciu în flota rusă. De acum înainte, soarta exilului îl așteaptă, chiar și propriul său tată l-a înjurat. Frustrat, afectat moral, el caută moartea în bătălia de la Marea Chesme, dar rămâne în viață.
După demisionare, el intenționează să se vindece calm cu Diomita undeva în Alpi sau Pirinei, dar primește vești despre moartea ei și rămâne nesoluțional.
După multe rătăciri, Hyperion ajunge în Germania, unde locuiește destul de mult timp. Dar reacția și întârzierea care există acolo i se par sufocante, într-o scrisoare adresată unui prieten, el vorbește sarcastic despre falsitatea unei ordine sociale pe moarte, despre lipsa de sentimente civice a germanilor, poftă de dorințe, împăcare cu realitatea.
Odată ce învățătorul Adamas a prezis lui Hyperion că astfel de naturi ca el sunt sortite singurătății, rătăcirii, eternului nemulțumire față de ei înșiși.
Iar Grecia este învinsă. Diomita este moartă. Hyperion trăiește într-o colibă de pe insula Salami, sortând prin amintiri din trecut, îndurerată pentru pierderi, impracticabilitatea idealurilor, încercând să depășească discordia internă, trăind un sentiment amar de melancolie. I se pare că a restituit ingratitudinea neagră a mamei pământ, neglijându-și viața și toate darurile de dragoste pe care le-a irosit. Destinul său este contemplarea și filosofarea, ca înainte să rămână fidel ideii panteiste a relației dintre om și natură.
