Naratorul stă în trăsura clasei a doua a trenului Yokosuka-Tokyo și așteaptă să plece un semnal. În ultima secundă, o fată de la țară cuprinsă între treisprezece și paisprezece ani, cu o față nepoliticoasă și rezistentă, alergă în trăsură. Punând un nod cu lucrurile în genunchi, strecoară în mână înghețată un bilet de clasa a treia. Naratorul este enervat de aspectul ei obișnuit, de tristetea ei, care o împiedică să înțeleagă chiar diferența dintre a doua și a treia clasă. Această fată îi pare o întruchipare vie a realității cenușii. Aruncând o privire peste ziar, naratorul se năpustește. Când deschide ochii, vede că fata încearcă să deschidă geamul. Naratorul își privește cu răceală eforturile nereușite și nici nu încearcă să o ajute, considerând dorința ei un capriciu. Trenul intră în tunel și tocmai în acel moment se deschide fereastra cu o bătaie. Trăsura este plină de fum sufocant, iar naratorul, care suferă de gât, începe să tuse, iar fata se apleacă pe fereastră și privește cu nerăbdare de-a lungul trenului. Naratorul vrea să o batjocorească pe fată, dar apoi trenul părăsește tunelul și mirosul de pământ, fân, apă se varsă pe fereastră. Un tren trece printr-o suburbie săracă. În spatele barierei de trecere a deșertului sunt trei băieți. Când văd trenul, ridică mâinile în sus și strigă un salut neinteligibil. În acel moment, fata scoate mandarine aurii calde din sânul ei și le aruncă pe fereastră. Naratorul înțelege imediat totul: fata pleacă la muncă și vrea să le mulțumească fraților care au mers la mișcare pentru a o conduce. Povestitorul o privește pe fată cu ochi complet diferiți: l-a ajutat „să uite măcar o perioadă de oboseala și dorul inexpresibil și de viața umană de neînțeles, de bază, plictisitoare”.